Regulile unui sistem limfatic sanatos si eficient

Sistemul limfatic nu este un circuit inchis, ba din contra, el transporta si filtreaza circa 20 de litri de sange pe zi, recicland practic plasma din sange. Dintr-o medie de 20 de litri de sange filtrat zilnic, aproximativ 17 se reintorc in vasele de sange iar restul de trei litri sunt transportati de sistemul limfatic pentru ca ulterior sa se reintoarca tot in sange.

Limfa se formeaza in momentul in care lichidul interstitial rezultat din sange patrunde in vasele limfatice. Interesant este faptul ca limfa nu este transportata de-a lungul sistemului limfatic de inima, ci de presiunea asupra vaselor limfatice exercitate de miscarile corpului, mai exact prin contractiile musculare ( Acest proces este sustinut si de faptul ca de-alungul vaselor limfatice se gasesc numeroase valve care obliga lichidul sa circule intr-un singur sens, de la picioare catre inima).

De aici deducem ca, cu cat te misti mai putin, cu atat mai lent devine sistemul tau limfatic iar tu te vei simti din ce in ce mai letargic. 

Cele mai comune semne ale unui sistem limfatic lent sunt: dureri, fibromialgie, sindromul de oboseala cronica , lupus sau alta boala cronica a sistemului imunitar, alergii, sinuzita cronica , amigdalite si / sau dureri in gat, marirea glandei prostatice, bolile de inima si hipertensiune arterial, eczeme si alte afectiuni ale pielii, infectii repetitive sau cronice si / sau vindecarea ranilor lent, boli autoimune cum ar fi lupusul eritematos sistemic si scleroza multipla, balonare si umflare ( umflarea gleznelor sau ochii umflati), inflamatii, dureri de cap, transpiratie excesiva, instalarea obezitatii si a celulitei, probleme in digestia grasimilor, dureri de spate si / sau artrita , cancer,  infectii ale urechii sau probleme de echilibru, dificultati respiratorii nocturne, dormit sau de relaxare cu bratele ridicate deasupra capului, amorteala si / sau furnicaturi la nivelul extremitatilor, urinare nocturna frecventa, un numar redus de celule rosii in sange . 

Printre factorii care influenteaza in mod negativ sistemul imfatic se numara: 

– extenuarea 

– lipsa de odihna 

– sedentarismul 

– lipsa de exercitii sanatoase 

– consumul de alimente procesate 

- lipsa de alimente proaspete 

– depresia cronica 

– substantele chimice toxice 

– atitudini si comportamente negative care blocheaza energia pozitiva 

Imbunatatirea circulatiei limfatice este cheia pentru a ajuta corpul sa curete depunerile toxice, depuneri care sunt legate de durere, celulita, depozite de grasime si tulburari cronice si degenerative . 

Una din cele mai eficiente metode de imbunatatire a circulatiei limfatice etse utilizarea de plante medicinale. Cele mai cunoscute astfel de plante sunt: 

• Turita: Aceasta planta curata sangele, tractul urinar si sistemul limfatic, este anti-inflamatorie, scade tendinta corpului de a forma tumori, mareste fluxul urinar (ceea ce ajuta la eliminarea apei din organism si la reducerea edemelor). Este o planta excelenta in caz de ganglioni si amigdale umflate si inflamate!Se poate folosi sub forma de: infuzie (2-3 lingurite de planta uscata la o cana de apa, cate o cana de trei ori pe zi) tinctura (cate o lingurita de trei ori pe zi).Nu o utiliza daca ai diabet zaharat sau ai predispozitie la aceasta boala! 

• Astragalus: Chinezii au folosit Astragalus, de mii de ani pentru capacitatea sa de a stimula sistemul imunitar si de a actiona ca un excelent detoxifiant pentru sistemul limfatic si ficat. La noi in tara se gaseste sub forma de tinctura sau de tablete. 

• Echinaceea: ajuta in caz de congestie a sistemului limfatic si a inflamatiei ganglionilor limfatici.Se foloseste sub forma de: infuzie care se prepara din 2 lingurite de planta la o cana de apa. Se beau trei cani pe zi. tinctura- o lingurita de trei ori pe zi. 

• Gentiana: pe langa proprietatile antiinflamatorii aceasta planta ajuta la eliminarea mucusului din plamani omoara parazitii, amelioreaza durerea, stimuleaza contractiile musculare si digestia, tonifica pielea si membranele mucoase si incurajeaza detoxifierea sistemului limfatic.Se foloseste sub forma de: infuzie dintr-o jumatate de lingurita de planta la o cana de apa. Se beau cate trei cani pe zi; tinctura: se ia cate o jumatate de lingurita de tinctura de trei ori pe zi. 

• Carmazul imbunatateste circulatia limfatica fiind utila in caz de adenita, amigdalita, laringite, oreion, mastite, chisturi ale sanilor. Se foloseste sub forma de: ceai preparat dintr-un sfert de lingurita de planta la o cana de apa, cate trei cani pe zi; tinctura- cate 20 picaturi de tinctura de trei ori pe zi. 

• Indigoul salbatic – radacina ajuta la eliminarea microbilor și la curatarea sistemul limfatic , imbunatateste fluxul limfatic si reduce umflarea ganglionilor limfatici.Desi are atataea indicatii terapeutice este o planta toxica si este recomandata administrarea sa sub stricta supraveghere a medicului de specialitate. Tot medicul trebuie sa stabileasca modalitatea de administrare si dozajul recomandat. 

La fel de importante sunt si: 

• dieta:bea apa multa- insuficienta de apa duce la ingrosarea limfei si la incetinirea sa. 

• evita consumul de alimente rafinate si procesate si grase- mananca alimente integrale, naturale, neprocesate cat mai mult posibil . 

• include cat mai multe fructe crude si sucuri in dieta ta- enzimele si acizii din fructele si legumele crude curata in mod natural sistemul limfatic, mai ales atunci cand sunt consumate pe stomacul; 

• bea suc de afine deoarece flavonoidele , acidul malic, acidul citric, acidul quinic si enzimele pe care acesta le contine ajuta la emulsionarea grasimii acumulate in cadrul sistemului limfatic. Si ma refer aici la cel proaspat, cele pasteurizate nu au acelasi efect. 

• consuma legume verzi proaspete si salate, deoarece clorofila , împreună cu vitaminele și mineralele furnizate ajuta organismul sa curete limfa ; 

Tehnicile fizice de stimulare precum: 

• drenajul limfatic 

• periajul pentru indepartarea pielii uscate 

• mersul pe jos, exercitiile de rebounding sau jogging-ul 

• masajul, in special al muschilor care se afla in apropierea conductelor limfatici ( pectoralul mic) 

• respiratia din diafragma. Respiratia adanca si din diafragma este probabil cel mai bun mod de a pune limfa in miscare. In jur de 60% dintre nodurile limfatice, se alfa chiar sub diafragma, de unde si ideea ca singurul mod de a pune in miscare limfa in mod continuu este o respiratie corecta. 

Cand sistemul limfatic este blocat sau devine inert, nivelul de oxigen va fi scazut, mediul va fi toxic, iar acest lucru va influenta in mod negativ toate celulele corpului. Pentru ca nu se realizeaza un drenaj corespunzator, se acumuleaza in tesutruri apa iar deseurile rezultate in urma metalobismului nu sunt indepartate blocand alimantarea corespunzatoare a celululor cu nutrienti si oxigen. 

Un flux limfatic toxic poate produce limfa ingrosata si murdara care determina degenerarea celulelor si organelor si poate contribui la formarea de tumori si cancere. 

Functionarea necorespunzatoare a sistemului limfatic este vinovata de aparitia celulitei si a unui procent mare din cazurile de obezitate. Fluidele limfatice trebuie sa circule pentru a elimina toxinele, dar nu pot face asta daca tu stai pe canapea!

Cateva elemente despre sistemul limfatic

Sistemul limfatic este parte a sistemului circulator, care cuprinde o rețea de vase limfatice care transportă un lichid clar numit limfă (latină: apă) direcțional spre inimă. Spre deosebire de sistemul cardiovascular sistemul limfatic nu este un sistem închis. 

Sistemul circulator uman procesează o medie de 20 de litri de sânge pe zi prin filtrare capilară, prin care se elimină plasma, rămânând celulele sanguine. Aproximativ 17 litri din plasma filtrată sunt reabsorbiți direct în vasele de sânge, în timp ce restul de 3 litri rămân în lichidul interstițial. Una dintre principalele funcții ale sistemului limfatic este de a asigura o cale alternativă pentru ca acești 3 litri în plus pe zi să revină în sânge. 

Cealaltă funcție principală este aceea de apărare a sistemului imunitar. Limfa este foarte asemănătoare cu plasma sanguină însă conține limfocite și alte celule albe. Ea conține, de asemenea, produse reziduale și resturi de celule împreună cu bacterii și proteine. Organele asociate compuse din țesut limfoid sunt locurile de producție ale limfocitelor. Limfocitele sunt concentrate în ganglionii limfatici. 

Splina și timusul sunt, de asemenea, organe limfoide ale sistemului imunitar. Amigdalele sunt organe limfoide, care sunt de asemenea asociate cu sistemul digestiv. Țesuturile limfoide conțin limfocite și, de asemenea, alte tipuri de celule pentru sprijin. De asemenea, sistemul include toate structurile dedicate circulației și producerii de limfocite (componenta celulară principală a limfei), care include, de asemenea, măduva osoasă, și țesutul limfoid asociat cu sistemul digestiv. 

Sângele nu vine în contact direct cu celulele și țesuturile parenchimatoase din organism, ci mai degrabă constituenții sângelui mai întâi părăsesc vasele microvasculare de schimb pentru a deveni fluid interstițial, care apoi vine în contact cu celulele parenchimatoase ale corpului. Limfa este lichidul care se formează atunci când fluidul interstițial intră în vasele limfatice inițiale ale sistemului limfatic. Limfa este apoi deplasată de-a lungul rețelei de vase limfatice fie prin contracțiile intrinseci ale pasajelor limfatice, fie prin compresia extrinsecă a vaselor limfatice datorită forțelor externe exercitate de țesuturi (de exemplu, contracțiile mușchilor scheletici), sau prin intermediul inimilor limfatice în cazul unor animale. 

Organizarea ganglionilor limfatici și a drenajului urmează organizarea corpului în regiuni interne și externe; prin urmare, drenajul limfatic al capului, membrelor și pereților cavității corpului urmează un traseu extern, iar drenajul limfatic al toracelui, abdomenului, precum și al cavităților pelviene urmează un traseu intern

În cele din urmă, vasele limfatice se golesc în conductele limfatice, care se varsă într-una dintre cele două vene subclaviculare, aproape de joncțiunea lor cu venele jugulare interne. Sistemul limfatic constă din organele limfatice, o rețea de transport alcătuită din vasele limfatice și din limfa circulantă. Țesutul limfoid terțiar conține de obicei mult mai puține limfocite și își asumă un rol imunitar doar atunci când a interacționat cu antigeni care au avut ca rezultat inflamația. El realizează acest lucru importând limfocitele din sânge și limfă. 

Timusul și măduva osoasă constituie principalele organe limfoide implicate în producerea și selecția clonală precoce a țesuturilor de limfocite. Măduva osoasă e responsabilă de crearea ambelor tipuri de celule T precum și de producția și maturizarea celulelor B. De la nivelul măduvei osoase, celulele B se alătură imediat sistemului sangvin și merg spre organe limfoide secundare în căutarea agenților patogeni. Celulele T, pe de altă parte, merg de la măduva osoasă către timus, unde se pot dezvolta mai departe. Celulele T mature se alătură celulelor B în căutarea agenților patogeni. Restul de 95% din celulele T încep un proces de apoptoză (moarte celulară programată). Organele limfoide primare sau centrale generează limfocite din celulele progenitoare imature. Organele limfoide secundare sau periferice care includ nodulii limfatici și splina, conțin limfocite mature naive și inițiază un răspuns imun adaptativ. 

Organele limfoide periferice sunt locurile de activare a limfocitelor de către antigen. Activarea conduce la expansiune clonală și maturizarea afinității. Limfocitele mature recirculă între sânge și organele limfoide periferice până când își întâlnesc antigenul specific. Țesutul limfoid secundar oferă mediul pentru ca moleculele native, alterate sau străine (antigene), să interacționeze cu limfocitele. Sunt exemplificate de nodulii limfatici și foliculii limfoizi din amigdale, plăcile Peyer, splina, polipi nazali, tegument, etc care sunt asociate cu mucoasa-țesut limfoid asociat (MALT). 

În peretele gastrointestinal, apendicele are o mucoasă asemănătoare cu cea a colonului, însă aici este puternic infiltrat cu limfocite. Timusul este un organ limfatic primar și este locul celulelor T, limfocitele sistemului imun adaptativ. Splina sintetizează anticorpii în pulpa sa albă și îndepărtează bacteriile acoperite de anticorpi și celulele sangvine acoperite de anticorpi pe calea circulației sangvine și a nodulilor limfatici. Splina este un centru de activitate a sistemului fagocitic mononuclear și poate fi considerată echivalentul unui ganglion limfatic mare, deoarece absența sa predispune la anumite infecții. 

La fel ca și timusul, splina are doar vase limfatice eferente. Atât artera gastrică scurtă cât și artera splenică o irigă cu sânge. Până în luna a cincea de dezvoltare prenatală, splina crează celule roșii sangvine. După naștere măduva osoasă rămâne singura responsabilă de hematopoeză. Ca un organ limfatic major și având un rol central în sistemul reticuloendotelial, splina păstrează capacitatea de a produce limfocite. Splina stochează celule roșii sangvine și limfocite. Ea poate stoca suficiente celule roșii sangvine pentru a ajuta în cazul unei urgențe. 

În orice moment pot fi stocate până la 25% din limfocite. Un nodul limfatic prezentând vase limfatice aferente și eferente Un ganglion limfatic este o colecție organizată de țesut limfatic, prin care limfa trece pe traseul său înapoi în sânge. Ganglionii limfatici sunt localizați la anumite intervale de-a lungul sistemului limfatic. Câteva vase limfatice aferente aduc limfa, care pătrunde prin substanța nodulilor limfatici, și este apoi drenată printr-un vas limfatic eferent. Sunt între cinci și șase sute de ganglioni limfatici în corpul uman, dintre care mulți sunt grupați în clustere în diferite regiuni, precum în zona axilară sau abdominală. 

Corpul unui nodul limfatic constă din foliculi limfoizi aflați în partea exterioară denumită cortex. Partea interioară a nodulului este denumită măduvă, și este înconjurată de cortex pe toată suprafața, cu excepția unei porțiuni denumită hil. Hil-ul se prezintă ca o adâncitură pe suprafața ganglionului limfatic, făcând ca ganglionul limfatic - sferic de felul lui - să aibă forma bobului de fasole sau ovoidă. Vasul limfatic eferent pornește direct din nodulul limfatic de aici. 

Arterele și venele care irigă nodulul limfatic cu sânge intră și ies la nivelul hilului. Există o zonă la nivelul ganglionului limfatic, denumită paracortex, care înconjoară imediat măduva. Spre deosebire de cortex, care conține în principal celule T imature sau timocite, paracortexul conține un amestec de celule T mature și imature. Limfocitele intră în ganglionul limfatic prin venule endoteliale înalt specializate, care se găsesc în paracortex. Un folicul limfatic este o colecție densă de limfocite, numărul, mărimea și configurația acestora modificându-se în concordanță cu starea funcțională a ganglionului limfatic. 

De exemplu, foliculii se extind semnificativ când întâlnesc un antigen străin. Selecția celulelor B, de asemenea numite limfocite B, apare în centrul germinal al ganglionului limfatic. Ganglionii limfatici sunt în mod particular mai numeroși în mediastin în torace, gât, pelvis, axilă (sub braț), regiunea inghinală și în asociere cu vasele sangvine ale intestinelor. 

Țesutul limfoid asociat cu sistemul limfatic se ocupă cu funcțiile imunitare, apărând corpul de infecții și de răspândirea tumorilor. El constă din țesut conjunctiv format din fibre reticulare cu diverse tipuri de leucocite (celule albe sangvine), în principal limfocite prinse în acesta, prin care trece limfa. Regiunile țesutului limfatic care sunt dens impregnate cu limfocite sunt cunoscute ca foliculi limfatici. Țesutul limfatic poate să fie bine organizat structural sub forma ganglionilor limfatici, ori poate consta în foliculi limfoizi vag organizați cunoscuți ca țesut limfatic asociat mucoasei.

Vasele limfatice de asemenea denumite uneori vase de limfă, conduc limfa între diferite părți ale corpului. Ele includ vasele tubulare ale capilarelor limfatice, vasele colectoare limfatice, ductul limfatic drept și ductul toracic denumit de asemenea și ductul limfatic stâng. Vasele limfatice transportă limfa înapoi în sânge, în cele din urmă înlocuind volumul pierdut din sânge în timpul formării lichidului interstițial. Aceste vase sunt numite, de asemenea, canale limfatice sau simplu, limfatice.

Limfaticele sunt responsabile pentru menținerea balanței lichidelor corporale. Rețeaua sa de capilare și vase limfatice colectoare, funcționează pentru a drena eficient și a transporta fluidul extravazat înapoi în sistemul cardiovascular. Fluidele împreună cu proteinele și antigenele sunt capturate și returnate circulației sangvine. Există numeroase valve intraluminale menite să asigure un flux unidirecțional fără reflux. Două sisteme de valve sunt utilizate pentru a se obține acest flux unidirecțional - un sistem de valve primare și secundare Țesuturile limfatice încep să se dezvolte pe la sfârșitul celei de a cincea săptămâni de dezvoltare embrionară. Vasele limfatice se dezvoltă din sacii limfatici care apar din venele în curs de dezvoltare, care sunt derivate din mezoderm.

 Primii saci limfatici care apar sunt cei doi saci limfatici jugulari aflați la intersecția venelor jugulare și subclaviene. Din sacii limfatici jugulari, se răspândesc plexurile capilare limfatice către torace, membrele superioare, gât și cap. Unele dintre plexuri se lărgesc și formează vasele limfatice din regiunile lor corespunzătoare. Fiecare sac limfatic jugular reține cel puțin o conexiune cu vena sa jugulară, cea stângă dezvoltându-se în porțiunea superioară a ductului toracic. 

Următorul sac limfatic care apare este sacul limfatic retroperitoneal nepereche aflat la nivelul rădăcinii mezenterului intestinelor. Se dezvoltă din vena cavă primitivă și venele mezonefrice. Plexurile capilare și vasele limfatice se întind de la sacul limfatic retroperitoneal către viscerele abdominale și diafragm. Sacul stabilește conexiuni cu cisterna chilului limfatic, dar își pierde conexiunile sale cu venele învecinate. Ultimii saci limfatici, sacii limfatici posteriori pereche, se dezvoltă din venele iliace. 

Sacii limfatici posteriori produc plexurile capilare și vasele limfatice ale peretelui abdominal, regiunii pelvice și membrelor inferioare. Sacii limfatici posteriori se alătură cisternei limfatice și își pierd conexiunile cu venele adiacente. Cu excepția părții anterioare a sacului de la care se dezvoltă cisterna chilului, toți sacii limfatici devin invadați de celule mezenchimale și sunt transformați în grupuri de ganglioni limfatici. Splina se dezvoltă din celule mezenchimale între straturile dorsale ale mezenterului stomacului. 

Timusul apare ca o excrescență a celei de-a treia pungi faringiene. Sistemul limfatic are multiple funcții interdependente:

• Este responsabil pentru eliminarea fluidului interstițial din țesuturi 

• Absoarbe și transportă acizii grași și grăsimile precum chilul din sistemul digestive 

• Transportă globule albe către și de la ganglionii limfatici în oase 

• Limfa transportă celulele prezentatoare de antigen, precum celule dendritice către nodulii limfatici unde este stimulat un răspuns imun 

• Funcție de sistem de transport al acizilor grași Vase limfatice numite chilifere sunt prezente în endoteliul tractului gastrointestinal, predominant în intestinul subțire. În timp ce mulți alți nutrienți absorbiți de intestinul subțire sunt trecuți în sistemul venos portal pentru a fi drenați pe calea venei porte în ficat pentru procesare, grăsimile (lipidele) sunt trecute în sistemul limfatic pentru a fi transportate în circulația sangvină prin intermediul canalului toracic. (Exista și excepții, de exemplu trigliceridele cu lanț mediu (MCTs) sunt esteri grași ai glicerolului care difuzează pasiv din tractul gastrointestinal către sistemul portal). 

Limfa îmbogățită provenită din vasele limfatice ale intestinului subțire este denumită chil. Nutrienții care sunt eliberați în sistemul circulator sunt procesați de ficat, fiind traversați prin circulația lui sistemicăPuteți îmbunătăți această secțiune, extinzând-o.

Cateva sfaturi utile pentru o alimentatie corecta

• Necesarul de hrana pe care il poate procesa stomacul, in mod natural, incape pe lungimea unei palme. Dimensiunea stomacului, fiecaruia este egala cu cea a palmelor, puse caus.
• Cantitatea de hrana a unei mese nu trebuie sa depaseasca dimenisiunea palmelor. 
• Hrana trebuie mestecata foarte bine si inghitita incet. 
• Hrana sa fie usoara, alcalina, bazata pe fructe si legume proaspete, cereale integrale, crème si supe, fructe de mare si peste. 
• Se bea apa alcalinizata (lamaie sau bicarbonat de sodiu) 
• Digestia pentru hrana saraca in proteina animala presupune cel putin 4 ore, asadar ne trebuie un interval de minim 5 ore intre mese.
• Nu se beau lichide nici in timpul mesei, nici la mai putin de 45 de minute dupa terminarea ei. 
• Hrana, fiind alimentare cu energie, trebuie sa ne “trezeasca”, nu sa ne “adoarma”. Sentimentul de oboseala, dupa masa, tradusa in sindromul de hipoglicemie post prandiana, este marcajul evident al unei diete defectoase.
• Procesarea termica la o temperatura de peste 40 de grade, distruge enzimele din fructe, legume. De aceea baza alimentatiei trebuie sa fie hrana vie, neprocesata. 
• Aportul de fibre, enzime, vitamine, minerale, aminoacizi si fructoza trebuie extras din produse vegetale si oleaginoase. 
• Daca se opteaza totusi, pentru un consum scazut de proteina animala (crustacee, fructe de mare, peste), el ar trebui consumate moderat si la un interval de minim trei zile intre mese. • Recomand renuntarea totala la lactate, branzeturi si carne hiperproteica (vita, porc, oaie, vanat, pasare) 
• In timpul mesei, nu se vorbeste si intraga atentie va fi focusata asupra masticatiei. 
• In fiecare sezon ar trebui sa facem cure de 7 zile cu produse specifice anotimpului respectiv (primavara: verdeturi; vara: fructe; toamna: fructe si legume si iarna: hrana conservata fara chimicale.
• Ideal ar fi sa ne hranim cu fructe si legume de sezon. 
• Hidratarea este mai importanta decat alimentarea cu hrana solida, din care extragem apa si apoi nutrientii, de aceea ar trebui sa consumam minim 2 litri de lichid.
• Bauturile acidulate si alcoolul trebuie reduse la minimum,cafeaua prajita inlocuita cu cea verde, iar ceaiul negru cu cel verde. 
• O data pe an este necesara o hidrocolonoscopie si cate o cura cu: argila (30 de zile); struguri (7 zile); apa cu seminte de in (7 zile). 
• Post negru, macar o data pe luna.

Cateva elemente esentiale ale aparatului digestiv

Saliva: 

Saliva, popular și scuipat sau bale, este substanța fluidă, produsă de către glandele salivare în cavitatea bucală a mamiferelor. Se estimează că organismul uman produce între 1 și 1,5 litri de salivă pe zi, iar într-o viață 34.000 de litri. Cantitatea de salivă produsă într-o zi descrește odată cu înaintarea în vârstă și de asemenea după administrarea unor tratamente medicamentoase. 

Producția de salivă este relaționată cu ritmul circadian, astfel că în timpul nopții se produce o cantitate mică de salivă și de asemenea componența salivă diferă în funcție de stimuli. La vederea sau mirosirea hranei pH-ul salivei crește. 

După locul producerii sale, se deosebesc trei tipuri de salivă: 

• Salivă parotidiană – este o salivă de tip seros (salivă de masticație) secretată de glanda parotidă 

• Salivă sublinguală – este o salivă vâscoasă, bogată în mucină (salivă de deglutiție) produsă de glanda sublinguală. 

• Salivă submandibulară – este o salivă vâscoasă, bogată în mucină (salivă de deglutiție) produsă de glanda submandibulară 

Saliva contine 99 % apă, precum și microelemente, săruri dizolvate, enzime, proteine, aminoacizi, vitamine, mucus, precum și alte substanțe. Compoziția chimică a salivei variază cu natura stimulilor secretori: originea salivei și fluxul de secreție. 1000 ml de salivă mixtă nestimulată conține 994 grame de H2O, 1 g de substanțe solide suspendate(celule epiteliale exfoliate, leucocite dezintegrate, microorganisme orale), 5 g de substanțe dizolvate (2 g substanțe anorganice și substanțe organice). 

Constituenți anorganici ai salivei: K+ = 31–131 mg/100; Na+ =30–151 mg/100; Ca2+ = 4,5–15 mg/100; Mg2+ = 0,3–1 mg/100; P total = 12–26 mg/100. 

După cum observam,ionii de K+,P+ se găsesc în cantitate mai mare în salivă decât în serul sanguin. Concentrația de Ca este intermediara celei din sângele arterial și venos, iar Na+ se afla în concentrație mai mică. Constituenții anorganici ai salivei, pot influența indirect flora microbiana orala prin, presiunea osmotica, rolul activ sau inhibitor al unor enzime și valoarea potențialului redox. 

În salivă mai pot apărea următorii compuși organici străini: săruri de mercur și plumb, iod radioactiv, etc. Compușii anorganici ai salivei se remarcă prin existența posibilității combinării unor ioni cu formare de compuși insolubili PO3 și CO3Ca, care se depun ca tartru pe dinți sau sub formă de calculi în glandele salivare. 

Constituenții organici ai salivei sunt: proteine, glucide, mucine, enzime, colesterol, vitamine, aminoacizi, hormoni. O parte din constituenții organici provin din alimente iar alții rezultă în urma metabolismului din cavitatea bucală precum și a florei microbiene orale. Unii constituenți organici sunt tranzitorii, iar alții rămân în saliva un timp suficient de mult, încât sa influențeze flora microbiană orală (amino-acizii, glucidele și vitaminele servesc pentru nutriția florei microbiene). 

Funcțiile salivei sunt: 

• digestivă, saliva este esențială în formarea bolului alimentar; de asemenea prin efectul enzimelor pe care le conține 

• menține pH-ul la 6,5 (sau 7,0/7,1?): neutralizează mediul acid după mese sau mediul bazic care ar putea produce depunerea de săruri pe smalțul dinților 

• protejează smalțul dinților, prin lubrifiere și pentru că regularizează pH-ul 

• menține echilibrul hidric 

• reparatoare prin mineralizare 

• lubrificantă, ușurează mișcările gurii (vorbire etc) 

Este secretată de glandele salivare parotide, sublinguale și submaxilare. 

Digestia: 

Sistemul digestiv (sistemul alimentar) este ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor și eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate. 

Aparatul digestiv se compune din: tubul digestiv (cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire, intestinul gros, anusul) și anexele acestui tub (pancreasul, ficatul, căile biliare). 

Tractul gastrointestinal superior este compus din: cavitatea bucală, faringe și stomac. În gură, hrana este mestecată și salivată cu ajutorul dinților și a limbii. După ce ajunge destul de omogenă pentru a nu răni esofagul, mâncarea este înghițită, parcurgând întreg faringele până în stomac. În stomac este supusă acizilor gastrici și este descompusă, nu complet însă. 

Tractul gastrointestinal inferior este compus din: Intestin subțire, duoden, jejun, ileon, intestin gros, cecum, colon, rect si anus 

Intestinul subțire digeră mai departe hrana, cu ajutorul glandelor anexe, până la cele mai fine particule, pentru a putea fi transferate în sânge. 

În cecum sunt digerate ultimele resturi digerabile, ca mai apoi resturile nedigerabile (fecalele) să fie amestecate cu celule și microorganisme moarte și să fie eliminate prin anus. 

Organele anexe ale sistemului digestiv au rol doar în digestie. Acestea sunt ficatul, glandele salivare și pancreasul. Ficatul produce bila, iar vezica biliară o depozitează și o varsă în tractul gastrointestinal. Pancreasul de asemenea varsă în intestinul subțire bicarbonat și diverse enzime care au și ele un rol important în digestie. 

Animalele în procesul de evoluție au un sistem de digestie a hranei care este introdusă prin gură și care după procesul de digerare și absorbție la nivelul tractusului digestiv va fi eliminat prin anus (orificiul anal). Gura sau orificiul bucal va suferi diferite transformări în procesul de evoluție ca: Protostomia sau Deuterostomia unele animale ca Cnidariensau Planaria nu au orificiu anal, resturile nedigerate fiind eliminate prin gură. Brahiopodele nu elimină nimic, digeră toată hrana, alte animale ca Platelminții (teniile) nu au gură, absorbția hranei provenit de la organismul parazitat producându-se prin peretele corpului teniei. 

Faringele (din greaca veche φάρυγξ, phárynx, „gât”) este un organ musculos căptușit cu o mucoasă care se continuă în cavitatea bucală și nazală. Faringele este o încrucișare a căilor digestive prin esofag și respiratorii prin laringe. Faringele este delimitat de cavitatea bucală prin baza limbii, amigdale, arcul palatin (Arcus palatoglossus), iar spre cavitatea nazală delimitarea este realizată de coanelenazale. Ieșirea postero-ventrală din faringe se realizează pe de o parte prin laringe continuat cu trahea, iar pe de altă parte prin esofag. 

Faringele este subîmpărțit astfel: 

1. în zona nazală sau epifaringe (Pars nasalis pharyngis) 

2. zona orală sau mezofaringe (Pars oralis pharyngis) 

3. zona laringiană sau hipofaringe (Pars laryngea pharyngis) 4. zona esofagiană (Pars esophagea pharyngis) 

Faringele comunică cu cavitatea nazală și cu urechea medie prin Ostium pharyngeum tubae auditivae sau „trompa lui Eustache”. Faringele oral este despărțit de cel nazal prin vălul palatin (Palatum molle sau Velum palatinum). Faringele este compus din mai multe straturi, cel superficial fiind o mucoasă care are o serie de celule specializate ca celule flagelate, limfatice (amigdalele) și glandulare. Sub statul mucos se află un strat musculos (Tunica muscularis) alcătuit din mușchi striați care se pot subîmpărți în (Musculi constrictores pharyngis) și (Musculus stylopharyngeus caudalis). Irigarea cu sânge este asigurată de artera carotidă externă. Inervarea fiind realizată de nervii cranieni 9 și 10 (nervul vag și glosofaringian) 

Aparatul digestiv cuprinde un grup de organe a caror functie principala este digestia. Segmentele tubului digestiv sunt:

• cavitatea bucala, 

• faringele, esofagul, stomacul, intestinul subtire (duoden, jejun, ileon), 

• colon, 

• rect 

Pe langa aceste segmente aparatul digestiv cuprinde glandele anexe: salivare, ficatul, pancreasul. 

Primul segment al tubului digestiv este cavitatea bucala si are 3 functii: - o functie digestiva, functie respiratorie si rol in fonatie (vorbire). Localizare: cavitatea bucala ocupa etajul inferior al craniului (viscerocraniu): superior este delimitata de fosele nazale, inferior - de regiunea superioara a gatului, anterior se afla orificiul bucal iar posterior, faringele. 

In interiorul cavitatii bucale se afla limba care este un organ musculo-membranos si mobil, situat pe planseul bucal. Limba are rol in masticatie, deglutitiein fonatie si perceperea gustului. Prezinta doua portiuni:o portiune verticala (radacina limbii) fixata pe mandibula si osul hioid prin musculatura si o portiunea orizontala (corpul limbii) care este o portiune mobila. 

Pe suprafata limbii se gasesc papilele gustative care sunt dispuse astfel: la varful limbii pentru gustul acid (acru), si sarat, pe marginile limbii pentru dulce, la baza limbii pentru gustul sarat. 

Glandele salivare: sunt glande anexe care participa la digestie prin produsul lor de secretie - saliva. Saliva are o actiune mecanica de imbibare a bolului alimentar si o actiune chimica prin enzimele pe care le contine dar si rol antibacterial. Glandele salivare se impart in: 

• glande salivare mici; situate in peretii cavitatii bucale, 

• glande salivare mari: glanda sublinguala (situata in planseul bucal), glanda mandibulara si parotida (in obraji, intre muschii masticatori). 

Faringele este un organ musculo-membranos la nivelul caruia se intersecteaza calea respiratorie cu cea digestiva. Este situat anterior de coloana cervicala, posterior de fosele nazale, de cavitatea bucala si laringe, superior este baza craniului, inferior se gaseste orificiul superior al esofagului. 

Faringele are forma unui jgheab deschis anterior si este impartit in trei etaje: nazo-faringele sau rino-faringele, buco-faringe sau oro-faringe, laringo-faringe. La nivelul nazo-faringelui se afla o aglomerare de noduli limfatici care alcatuiesc amigdala faringiana Lushar (polipii nazali). In cazul hipertrofiei amigdalei faringiene apar tulburari in respiratie si in fonatie. 

La nivelul nazo-faringelui lateral se afla orificiile trompelor faringo-timfatice Eustachio. In jurul acestor trompe exista un alt tesut limpid numit amigdala peritubara Gerlach. Comunicarea trompelor Eustachio cu urechea medie explica transmiterea proceselor infectioase nazo-faringiene la urechea medie. 

Inervatia faringelui: 

• senzitiva: este data de ramuri din nervul trigemeni, glosofaringian si vag: 

• motorie: nervul accesor (perechea XI de nervi cranieni), nervul vag, ramuri din nervul glosofaringian.

Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins intre faringe si stomac. Limita lui superioara este planul care trece prin vertebra C6 iar limita inferioara este reprezentata de orificiul Cardia prin care comunica cu stomacul. 

Esofagul are 3 portiuni: 

1. esofagul cervical: se invecineaza anterior cu traheea, posterior cu coloana vertebrala, lateral sunt lobii glandei tiroide. Pachetul vasculo-nervos al gatului este reprezentat de artera carotida, vene jugulara, nervul vag. 

2. esofagul toracal se intinde de la esofagul cervical pana la diafragm, 

3. esofagul abdominal de la diafragm pana la orificiul cardia. 

Structura esofagului: este format din mai multe straturi sau tunici. de la interior spre exterior, aceste sunt: 

• tunica mucoasa: contine glande care secreta mucus, • tunica submucoasa; formeaza nista pliuri, 

• tunica musculara cuprinde fibre longitudinale si circulare. Prin contractia alternativa se formeaza miscari peristaltice necesare inaintarii bolului alimentar spre stomac. • tunica externa sau adventicea este stratul de protectie. Inervatia este asigurata de nervul vag si plexul nervos esofagian. 

Stomacul este partea aparatului digestiv in forma de punga situata intre esofag si duoden si are rol in digestia alimentelor. Este asezat in etajul superior al cavitatii abdominale intre diafragm, ficat, colon transvers si peretele abdominal ocupand loja gastrica. 

Zona de proiectie a stomacului la peretele abdominal ocupa o parte din epigastru si o parte din hipocondrul stang. Stomacul prezinta 2 fete si 2 extremitati: 

• fata anterioara, o fata posterioara, 

• doua margini: marginea dreapta - mica curbura, marginea stanga - marea curbura, extremitati: superior se afla orificiul cardia prin care comunica cu esofagul, inferior este orificiul piloric prin care stomacul comunica cu duodenul 

Din punct de vedere anatomo-functional stomacul prezinta doua portiuni: 

• portiune verticala care se imparte in doua regiuni: fundul sau fornixul si corpul stomacului pana la flexura stomacului (reg. ambulara) 

• portiunea orizontala cuprinde: antrul piloric si canalul piloric.  

Structura stomacului este alcatuita din tunici: seroasa (adventicea), musculara cu fibre musculare longitudinale si circulare, submucoasa, mucoasa. 

Glandele secretorii gastrice: 

• glandele fundice secreta pepsinogen, acid clorhidric, factorul intrinsec antianemic Castle care favorizeaza secretia vitaminei B12, 

• cardiale si pilorice - secreta mucus, 

• Brunner - secreta enzime si sucuri digestive. 

Vascularizatia stomacului este data de artera gastrica si ramuri din artera splenica si hepatica. Vascularizatia venoasa este asigurata de ramuri din vena porta. Inervatia: ramuri ale nervului vag, si de doua plexuri: plexul nervos submucos Meissner si plexul nervos submucos Auerbach. 

Intestinul subțire (numit astfel deoarece diametrul său, de 2,5 cm, este cu mult mai mic decât diametrul intestinului gros, de 8 cm) reprezintă segmentul aparatului digestiv, situat între stomac și colon (intestin gros). Poate avea o lungime de până la 4~6m. 

Intestinul subțire constă din 3 părți: 

• Duodenul 

• Jejunul 

• Ileonul 

Marea majoritatea a proceselor, ce se desfășoară în cadrul digestiei, au loc în intestinul subțire, printre care cele mai importante procese ar fi: 

• descompunerea grăsimilor în acizi grași 

• descompunerea carbohidraților complecși în glucoză 

• ruperea lanțurilor peptidice ale proteinelor și transformarea în aminoacizi simpli 

• absorbția aminoacizilor, acizilor grași și glucozei în sânge 

Duodenul (latină duodenum (digitorum) - având măsura de 12 degete) reprezintă segmentul inițial al intestinului subțire. Acesta leagă stomacul de jejun. Este fixat la peretele posterior al abdomenului prin intermediul peritoneului. Duodenul este legat cu vezica biliară și pancreasul. Neutralizarea acidității alimentelor digerate în stomac (datorită prezenței de HCl) ce trec în intestin, aducând pH-ul lor la valori bazice (de obicei un pH de 8-9); aici se incepe procesul de digestie a hranei; Duodenul are forma literei C. 

Jejunul este partea centrală a intestinului subțire, fiind situat între duoden și ileon. Acesta poate avea până la 8 m. Funcții: Digestia alimentelor; Absorbția substanțelor hrănitoare. 

Ileonul este ultimul fragment al intestinului subțire. Are o lungime de 4 m.  Se ocupa cu absorbția nutrienților rămași, rezultați în urma digestiei. 

Intestinul gros reprezintă partea aparatului digestiv cuprins între intestinul subțire și anus. Acesta este unul specific animalelor vertebrate. Este ultima portiune a tractului digestiv format din cecum, colon și rectul care se termină la exterior cu anusul. La intestinul gros lipsesc vilozitățile intestinale, fiind prezente doar la intestinul subțire. 

Intestinul gros este compus din: 

• Cecum 

• Colon 

• Rect. 

Rolul acestuia constă în absorbția apei din mâncarea neabsorbită, cea a vitaminelor create de microflora bacteriană, precum și a absorbția unor electroliți înapoi în sânge. 

Cecumul, cunoscut și ca cec, (din latină caecus - orb) reprezintă o parte a aparatului digestiv, situat între ileon și colon. Acesta este specific vertebratelor superioare, și este mai dezvoltat la rumegătoare și la animalele erbivore. Cecumul are formă de pungă și de el este atașat apendicele. În cecum se află flora intestinală; la animalele erbivore găsindu-se bacterii care digeră și ultimele rămășițe de materii vegetale care nu au putut fi digerate înainte. Numele de cecum vine din latinescul caecum, însemnând „orb”. Romanii l-au numit astfel pentru că cecumul este, de fapt, o „pungă goală” (o pungă oarbă sau un cul-de-sac), care nu duce nicăieri. 

Colonul în anatomie reprezintă penultima parte a intestinului, situându-se între cec și rect. Funcția lui este extragerea apei și a sării din excremente înainte ca acestea să fie eliminate în mediul exterior din organism. Spre deosebire de intestinul subțire, colonul nu joacă un rol important în absorbție. Are patru regiuni: colonul ascendent, cel transversal, cel descendent și cel sigmoid. 

Rectul (Rectum) (din latina rectum, de la rectus = rectiliniu, drept) este partea terminală a tubului digestiv, care continuă colonul sigmoid din dreptul vertebrei a 3-a sacrate și se termină cu anusul. Are 2 porțiuni, una superioară , mai dilatată și mai lungă, numită ampula rectală (rectul propriu-zis, rectul pelvin), situată în curbura sacrului, alta inferioară, mai îngustă și mai scurtă, numită canalul anal (rectul perineal) cu o curbură cu orientare inversă. Nomenclatura Anatomică denumește prin rect doar porțiunea ampulară; canalul anal este considerat un segment independent, care formează ultima parte a tubului digestiv. 

Rectul are un aparat sfincterian propriu format din sfincterul anal intern (involuntar) și sfincterul anal extern (striat, voluntar) cu o inervație complexă (simpatică, parasimpatică și somatică), prin care se reglează, pe de o parte, continența fecală (reținerea scaunelor și a gazelor intestinale, chiar și în condiții deosebite - diaree, efort fizic, lipsa toaletei) și pe de alta, evacuarea materiilor fecale din rect, prin actul defecației. Rectul uman are o lungime de 14 - 18 cm, având o formă curbă( și nu dreaptă, cum o spune definiția). Diametrul său variază de la 8 cm (la capătul superior al rectului) până la 4 cm (la capătul de jos al rectului). Aici se intampla depozitarea materiilor fecale; eliminarea materiilor fecale. 

Anusul este deschiderea terminală a tubului digestiv la majoritatea animalelor, prin care fecalele sunt eliminate. La om anusul este orificiul extensibil prin care rectul se deschide la exterior și este situat în perineul posterior, în profunzimea șanțului interfesier. În mod obișnuit stă închis și nu se deschide decât la trecerea materiilor fecale. În repaus, acesta are forma unei mici fisuri sagitale anteroposterioare, cu două margini laterale și două comisuri, anterioară și posterioară. 

Pielea anusului este umedă, pigmentată; ea este încrețită într-o serie de plici radiare, care dispar la dilatarea orificiului anal și este bogată în glande sebacee și sudoripare care dau anusului un aspect mamelonat; printre aceste glande se disting glandele apocrine circumanale voluminoase, care formează un cerc la mică distanță de orificiu. Aparatul muscular al anusului este format de musculatura canalului anal (în special cele două sfinctere: sfincterul anal extern și sfincterul anal intern).

Principii esentiale pentru o sanatate perfecta

Greutatea corporala este o caracteristica ce determina aspectul unui individ, starea de sanatate fizica si psihica, precum si cel mai important: calitatea vietii. 

Greutatea corporala se schimba intre 25-60 de ani, in aceasta perioada modificandu-se si masa musculara. Pe masura ce inaintam in varsta metabolismul incetineste, iar necesarul de hrana pentru a ne pastra greutatea se reduce. 

Necesarul de hrana pe care il poate procesa stomacul, in mod natural, incape pe lungimea unei palme. Dimensiunea stomacului, fiecaruia este egala cu cea a palmelor, puse caus. 

Cantitatea de hrana a unei mese nu trebuie sa depaseasca dimenisiunea palmelor. Hrana trebuie mestecata foarte bine si inghitita incet. Hrana sa fie usoara, alcalina, bazata pe fructe si legume proaspete, cereale integrale, crème si supe, fructe de mare si peste. Se bea apa alcalinizata (lamaie sau bicarbonat de sodiu) 

Digestia pentru hrana saraca in proteina animala presupune cel putin 4 ore, asadar ne trebuie un interval de minim 5 ore intre mese. Nu se beau lichide nici in timpul mesei, nici la mai putin de 45 de minute dupa terminarea ei. Hrana, fiind alimentare cu energie, trebuie sa ne “trezeasca”, nu sa ne “adoarma”. 

Sentimentul de oboseala, dupa masa, tradusa in sindromul de hipoglicemie post prandiana, este marcajul evident al unei diete defectoase. 

Procesarea termica la o temperatura de peste 40 de grade, distruge enzimele din fructe, legume. De aceea baza alimentatiei trebuie sa fie hrana vie, neprocesata. 

Daca se opteaza totusi, pentru un consum scazut de proteina animala (crustacee, fructe de mare, peste), el ar trebui consumate moderat si la un interval de minim trei zile intre mese. 

Recomand renuntarea totala la lactate, branzeturi si carne hiperproteica (vita, porc, oaie, vanat, pasare) In timpul mesei, nu se vorbeste si intraga atentie va fi focusata asupra masticatiei. In fiecare sezon ar trebui sa facem cure de 7 zile cu produse specifice anotimpului respectiv (primavara: verdeturi; vara: fructe; toamna: fructe si legume si iarna: hrana conservata fara chimicale. Ideal ar fi sa ne hranim cu fructe si legume de sezon. 

Hidratarea este mai importanta decat alimentarea cu hrana solida, din care extragem apa si apoi nutrientii, de aceea ar trebui sa consumam minim 2 litri de lichid. Bauturile acidulate si alcoolul trebuie reduse la minimum,cafeaua prajita inlocuita cu cea verde, iar ceaiul negru cu cel verde. 

O data pe an este necesara o hidrocolonoscopie si cate o cura cu: argila (30 de zile); struguri (7 zile); apa cu seminte de in (7 zile). Post negru, macar o data pe luna. 

Respiratia este cea mai importanta activitate care sustine forta vitala si reprezinta forma cea mai subtila de energie cu care ne alimentam pana la ultima suflare. 

Dimineata si inainte de culcare sunt recomandate exercitii de respiratie Respiratia este formata din inspiratie-apnee/retentive-expiratie. Durata inspiratiei este egala cu cea a retentiei, iar expiratia este dubla. De exemplu inspir numarand pana la trei, retin oxigenul trei secunde, apoi expir 6 secunde. 

Acorda atentie respiratiei pe toata durata zilei. O data pe an, cura cu aer ionizat la mare si o data la munte. Se inspira profund, diaphragmatic si se expira, prin compresia diafragmei pana la eliminarea cat mai profunda a dioxidului de carbon. 

Respiratia se executa fluid si la capacitatea pulmonara maxima. Inotul si sporturile aerobice dezvolta o foarte buna capacitate pulmonara. 

Recomand cel putin de doua ori pe an, descarcarea de metale grele. Cura cu bors proaspat zeama de varza murata (7 zile). O data pe an, respirat in salina.