Cateva elemente esentiale ale aparatului digestiv

Saliva: 

Saliva, popular și scuipat sau bale, este substanța fluidă, produsă de către glandele salivare în cavitatea bucală a mamiferelor. Se estimează că organismul uman produce între 1 și 1,5 litri de salivă pe zi, iar într-o viață 34.000 de litri. Cantitatea de salivă produsă într-o zi descrește odată cu înaintarea în vârstă și de asemenea după administrarea unor tratamente medicamentoase. 

Producția de salivă este relaționată cu ritmul circadian, astfel că în timpul nopții se produce o cantitate mică de salivă și de asemenea componența salivă diferă în funcție de stimuli. La vederea sau mirosirea hranei pH-ul salivei crește. 

După locul producerii sale, se deosebesc trei tipuri de salivă: 

• Salivă parotidiană – este o salivă de tip seros (salivă de masticație) secretată de glanda parotidă 

• Salivă sublinguală – este o salivă vâscoasă, bogată în mucină (salivă de deglutiție) produsă de glanda sublinguală. 

• Salivă submandibulară – este o salivă vâscoasă, bogată în mucină (salivă de deglutiție) produsă de glanda submandibulară 

Saliva contine 99 % apă, precum și microelemente, săruri dizolvate, enzime, proteine, aminoacizi, vitamine, mucus, precum și alte substanțe. Compoziția chimică a salivei variază cu natura stimulilor secretori: originea salivei și fluxul de secreție. 1000 ml de salivă mixtă nestimulată conține 994 grame de H2O, 1 g de substanțe solide suspendate(celule epiteliale exfoliate, leucocite dezintegrate, microorganisme orale), 5 g de substanțe dizolvate (2 g substanțe anorganice și substanțe organice). 

Constituenți anorganici ai salivei: K+ = 31–131 mg/100; Na+ =30–151 mg/100; Ca2+ = 4,5–15 mg/100; Mg2+ = 0,3–1 mg/100; P total = 12–26 mg/100. 

După cum observam,ionii de K+,P+ se găsesc în cantitate mai mare în salivă decât în serul sanguin. Concentrația de Ca este intermediara celei din sângele arterial și venos, iar Na+ se afla în concentrație mai mică. Constituenții anorganici ai salivei, pot influența indirect flora microbiana orala prin, presiunea osmotica, rolul activ sau inhibitor al unor enzime și valoarea potențialului redox. 

În salivă mai pot apărea următorii compuși organici străini: săruri de mercur și plumb, iod radioactiv, etc. Compușii anorganici ai salivei se remarcă prin existența posibilității combinării unor ioni cu formare de compuși insolubili PO3 și CO3Ca, care se depun ca tartru pe dinți sau sub formă de calculi în glandele salivare. 

Constituenții organici ai salivei sunt: proteine, glucide, mucine, enzime, colesterol, vitamine, aminoacizi, hormoni. O parte din constituenții organici provin din alimente iar alții rezultă în urma metabolismului din cavitatea bucală precum și a florei microbiene orale. Unii constituenți organici sunt tranzitorii, iar alții rămân în saliva un timp suficient de mult, încât sa influențeze flora microbiană orală (amino-acizii, glucidele și vitaminele servesc pentru nutriția florei microbiene). 

Funcțiile salivei sunt: 

• digestivă, saliva este esențială în formarea bolului alimentar; de asemenea prin efectul enzimelor pe care le conține 

• menține pH-ul la 6,5 (sau 7,0/7,1?): neutralizează mediul acid după mese sau mediul bazic care ar putea produce depunerea de săruri pe smalțul dinților 

• protejează smalțul dinților, prin lubrifiere și pentru că regularizează pH-ul 

• menține echilibrul hidric 

• reparatoare prin mineralizare 

• lubrificantă, ușurează mișcările gurii (vorbire etc) 

Este secretată de glandele salivare parotide, sublinguale și submaxilare. 

Digestia: 

Sistemul digestiv (sistemul alimentar) este ansamblul de organe responsabil cu digestia alimentelor și eliminarea materiilor ce nu au putut fi digerate. 

Aparatul digestiv se compune din: tubul digestiv (cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subțire, intestinul gros, anusul) și anexele acestui tub (pancreasul, ficatul, căile biliare). 

Tractul gastrointestinal superior este compus din: cavitatea bucală, faringe și stomac. În gură, hrana este mestecată și salivată cu ajutorul dinților și a limbii. După ce ajunge destul de omogenă pentru a nu răni esofagul, mâncarea este înghițită, parcurgând întreg faringele până în stomac. În stomac este supusă acizilor gastrici și este descompusă, nu complet însă. 

Tractul gastrointestinal inferior este compus din: Intestin subțire, duoden, jejun, ileon, intestin gros, cecum, colon, rect si anus 

Intestinul subțire digeră mai departe hrana, cu ajutorul glandelor anexe, până la cele mai fine particule, pentru a putea fi transferate în sânge. 

În cecum sunt digerate ultimele resturi digerabile, ca mai apoi resturile nedigerabile (fecalele) să fie amestecate cu celule și microorganisme moarte și să fie eliminate prin anus. 

Organele anexe ale sistemului digestiv au rol doar în digestie. Acestea sunt ficatul, glandele salivare și pancreasul. Ficatul produce bila, iar vezica biliară o depozitează și o varsă în tractul gastrointestinal. Pancreasul de asemenea varsă în intestinul subțire bicarbonat și diverse enzime care au și ele un rol important în digestie. 

Animalele în procesul de evoluție au un sistem de digestie a hranei care este introdusă prin gură și care după procesul de digerare și absorbție la nivelul tractusului digestiv va fi eliminat prin anus (orificiul anal). Gura sau orificiul bucal va suferi diferite transformări în procesul de evoluție ca: Protostomia sau Deuterostomia unele animale ca Cnidariensau Planaria nu au orificiu anal, resturile nedigerate fiind eliminate prin gură. Brahiopodele nu elimină nimic, digeră toată hrana, alte animale ca Platelminții (teniile) nu au gură, absorbția hranei provenit de la organismul parazitat producându-se prin peretele corpului teniei. 

Faringele (din greaca veche φάρυγξ, phárynx, „gât”) este un organ musculos căptușit cu o mucoasă care se continuă în cavitatea bucală și nazală. Faringele este o încrucișare a căilor digestive prin esofag și respiratorii prin laringe. Faringele este delimitat de cavitatea bucală prin baza limbii, amigdale, arcul palatin (Arcus palatoglossus), iar spre cavitatea nazală delimitarea este realizată de coanelenazale. Ieșirea postero-ventrală din faringe se realizează pe de o parte prin laringe continuat cu trahea, iar pe de altă parte prin esofag. 

Faringele este subîmpărțit astfel: 

1. în zona nazală sau epifaringe (Pars nasalis pharyngis) 

2. zona orală sau mezofaringe (Pars oralis pharyngis) 

3. zona laringiană sau hipofaringe (Pars laryngea pharyngis) 4. zona esofagiană (Pars esophagea pharyngis) 

Faringele comunică cu cavitatea nazală și cu urechea medie prin Ostium pharyngeum tubae auditivae sau „trompa lui Eustache”. Faringele oral este despărțit de cel nazal prin vălul palatin (Palatum molle sau Velum palatinum). Faringele este compus din mai multe straturi, cel superficial fiind o mucoasă care are o serie de celule specializate ca celule flagelate, limfatice (amigdalele) și glandulare. Sub statul mucos se află un strat musculos (Tunica muscularis) alcătuit din mușchi striați care se pot subîmpărți în (Musculi constrictores pharyngis) și (Musculus stylopharyngeus caudalis). Irigarea cu sânge este asigurată de artera carotidă externă. Inervarea fiind realizată de nervii cranieni 9 și 10 (nervul vag și glosofaringian) 

Aparatul digestiv cuprinde un grup de organe a caror functie principala este digestia. Segmentele tubului digestiv sunt:

• cavitatea bucala, 

• faringele, esofagul, stomacul, intestinul subtire (duoden, jejun, ileon), 

• colon, 

• rect 

Pe langa aceste segmente aparatul digestiv cuprinde glandele anexe: salivare, ficatul, pancreasul. 

Primul segment al tubului digestiv este cavitatea bucala si are 3 functii: - o functie digestiva, functie respiratorie si rol in fonatie (vorbire). Localizare: cavitatea bucala ocupa etajul inferior al craniului (viscerocraniu): superior este delimitata de fosele nazale, inferior - de regiunea superioara a gatului, anterior se afla orificiul bucal iar posterior, faringele. 

In interiorul cavitatii bucale se afla limba care este un organ musculo-membranos si mobil, situat pe planseul bucal. Limba are rol in masticatie, deglutitiein fonatie si perceperea gustului. Prezinta doua portiuni:o portiune verticala (radacina limbii) fixata pe mandibula si osul hioid prin musculatura si o portiunea orizontala (corpul limbii) care este o portiune mobila. 

Pe suprafata limbii se gasesc papilele gustative care sunt dispuse astfel: la varful limbii pentru gustul acid (acru), si sarat, pe marginile limbii pentru dulce, la baza limbii pentru gustul sarat. 

Glandele salivare: sunt glande anexe care participa la digestie prin produsul lor de secretie - saliva. Saliva are o actiune mecanica de imbibare a bolului alimentar si o actiune chimica prin enzimele pe care le contine dar si rol antibacterial. Glandele salivare se impart in: 

• glande salivare mici; situate in peretii cavitatii bucale, 

• glande salivare mari: glanda sublinguala (situata in planseul bucal), glanda mandibulara si parotida (in obraji, intre muschii masticatori). 

Faringele este un organ musculo-membranos la nivelul caruia se intersecteaza calea respiratorie cu cea digestiva. Este situat anterior de coloana cervicala, posterior de fosele nazale, de cavitatea bucala si laringe, superior este baza craniului, inferior se gaseste orificiul superior al esofagului. 

Faringele are forma unui jgheab deschis anterior si este impartit in trei etaje: nazo-faringele sau rino-faringele, buco-faringe sau oro-faringe, laringo-faringe. La nivelul nazo-faringelui se afla o aglomerare de noduli limfatici care alcatuiesc amigdala faringiana Lushar (polipii nazali). In cazul hipertrofiei amigdalei faringiene apar tulburari in respiratie si in fonatie. 

La nivelul nazo-faringelui lateral se afla orificiile trompelor faringo-timfatice Eustachio. In jurul acestor trompe exista un alt tesut limpid numit amigdala peritubara Gerlach. Comunicarea trompelor Eustachio cu urechea medie explica transmiterea proceselor infectioase nazo-faringiene la urechea medie. 

Inervatia faringelui: 

• senzitiva: este data de ramuri din nervul trigemeni, glosofaringian si vag: 

• motorie: nervul accesor (perechea XI de nervi cranieni), nervul vag, ramuri din nervul glosofaringian.

Esofagul este segmentul tubului digestiv cuprins intre faringe si stomac. Limita lui superioara este planul care trece prin vertebra C6 iar limita inferioara este reprezentata de orificiul Cardia prin care comunica cu stomacul. 

Esofagul are 3 portiuni: 

1. esofagul cervical: se invecineaza anterior cu traheea, posterior cu coloana vertebrala, lateral sunt lobii glandei tiroide. Pachetul vasculo-nervos al gatului este reprezentat de artera carotida, vene jugulara, nervul vag. 

2. esofagul toracal se intinde de la esofagul cervical pana la diafragm, 

3. esofagul abdominal de la diafragm pana la orificiul cardia. 

Structura esofagului: este format din mai multe straturi sau tunici. de la interior spre exterior, aceste sunt: 

• tunica mucoasa: contine glande care secreta mucus, • tunica submucoasa; formeaza nista pliuri, 

• tunica musculara cuprinde fibre longitudinale si circulare. Prin contractia alternativa se formeaza miscari peristaltice necesare inaintarii bolului alimentar spre stomac. • tunica externa sau adventicea este stratul de protectie. Inervatia este asigurata de nervul vag si plexul nervos esofagian. 

Stomacul este partea aparatului digestiv in forma de punga situata intre esofag si duoden si are rol in digestia alimentelor. Este asezat in etajul superior al cavitatii abdominale intre diafragm, ficat, colon transvers si peretele abdominal ocupand loja gastrica. 

Zona de proiectie a stomacului la peretele abdominal ocupa o parte din epigastru si o parte din hipocondrul stang. Stomacul prezinta 2 fete si 2 extremitati: 

• fata anterioara, o fata posterioara, 

• doua margini: marginea dreapta - mica curbura, marginea stanga - marea curbura, extremitati: superior se afla orificiul cardia prin care comunica cu esofagul, inferior este orificiul piloric prin care stomacul comunica cu duodenul 

Din punct de vedere anatomo-functional stomacul prezinta doua portiuni: 

• portiune verticala care se imparte in doua regiuni: fundul sau fornixul si corpul stomacului pana la flexura stomacului (reg. ambulara) 

• portiunea orizontala cuprinde: antrul piloric si canalul piloric.  

Structura stomacului este alcatuita din tunici: seroasa (adventicea), musculara cu fibre musculare longitudinale si circulare, submucoasa, mucoasa. 

Glandele secretorii gastrice: 

• glandele fundice secreta pepsinogen, acid clorhidric, factorul intrinsec antianemic Castle care favorizeaza secretia vitaminei B12, 

• cardiale si pilorice - secreta mucus, 

• Brunner - secreta enzime si sucuri digestive. 

Vascularizatia stomacului este data de artera gastrica si ramuri din artera splenica si hepatica. Vascularizatia venoasa este asigurata de ramuri din vena porta. Inervatia: ramuri ale nervului vag, si de doua plexuri: plexul nervos submucos Meissner si plexul nervos submucos Auerbach. 

Intestinul subțire (numit astfel deoarece diametrul său, de 2,5 cm, este cu mult mai mic decât diametrul intestinului gros, de 8 cm) reprezintă segmentul aparatului digestiv, situat între stomac și colon (intestin gros). Poate avea o lungime de până la 4~6m. 

Intestinul subțire constă din 3 părți: 

• Duodenul 

• Jejunul 

• Ileonul 

Marea majoritatea a proceselor, ce se desfășoară în cadrul digestiei, au loc în intestinul subțire, printre care cele mai importante procese ar fi: 

• descompunerea grăsimilor în acizi grași 

• descompunerea carbohidraților complecși în glucoză 

• ruperea lanțurilor peptidice ale proteinelor și transformarea în aminoacizi simpli 

• absorbția aminoacizilor, acizilor grași și glucozei în sânge 

Duodenul (latină duodenum (digitorum) - având măsura de 12 degete) reprezintă segmentul inițial al intestinului subțire. Acesta leagă stomacul de jejun. Este fixat la peretele posterior al abdomenului prin intermediul peritoneului. Duodenul este legat cu vezica biliară și pancreasul. Neutralizarea acidității alimentelor digerate în stomac (datorită prezenței de HCl) ce trec în intestin, aducând pH-ul lor la valori bazice (de obicei un pH de 8-9); aici se incepe procesul de digestie a hranei; Duodenul are forma literei C. 

Jejunul este partea centrală a intestinului subțire, fiind situat între duoden și ileon. Acesta poate avea până la 8 m. Funcții: Digestia alimentelor; Absorbția substanțelor hrănitoare. 

Ileonul este ultimul fragment al intestinului subțire. Are o lungime de 4 m.  Se ocupa cu absorbția nutrienților rămași, rezultați în urma digestiei. 

Intestinul gros reprezintă partea aparatului digestiv cuprins între intestinul subțire și anus. Acesta este unul specific animalelor vertebrate. Este ultima portiune a tractului digestiv format din cecum, colon și rectul care se termină la exterior cu anusul. La intestinul gros lipsesc vilozitățile intestinale, fiind prezente doar la intestinul subțire. 

Intestinul gros este compus din: 

• Cecum 

• Colon 

• Rect. 

Rolul acestuia constă în absorbția apei din mâncarea neabsorbită, cea a vitaminelor create de microflora bacteriană, precum și a absorbția unor electroliți înapoi în sânge. 

Cecumul, cunoscut și ca cec, (din latină caecus - orb) reprezintă o parte a aparatului digestiv, situat între ileon și colon. Acesta este specific vertebratelor superioare, și este mai dezvoltat la rumegătoare și la animalele erbivore. Cecumul are formă de pungă și de el este atașat apendicele. În cecum se află flora intestinală; la animalele erbivore găsindu-se bacterii care digeră și ultimele rămășițe de materii vegetale care nu au putut fi digerate înainte. Numele de cecum vine din latinescul caecum, însemnând „orb”. Romanii l-au numit astfel pentru că cecumul este, de fapt, o „pungă goală” (o pungă oarbă sau un cul-de-sac), care nu duce nicăieri. 

Colonul în anatomie reprezintă penultima parte a intestinului, situându-se între cec și rect. Funcția lui este extragerea apei și a sării din excremente înainte ca acestea să fie eliminate în mediul exterior din organism. Spre deosebire de intestinul subțire, colonul nu joacă un rol important în absorbție. Are patru regiuni: colonul ascendent, cel transversal, cel descendent și cel sigmoid. 

Rectul (Rectum) (din latina rectum, de la rectus = rectiliniu, drept) este partea terminală a tubului digestiv, care continuă colonul sigmoid din dreptul vertebrei a 3-a sacrate și se termină cu anusul. Are 2 porțiuni, una superioară , mai dilatată și mai lungă, numită ampula rectală (rectul propriu-zis, rectul pelvin), situată în curbura sacrului, alta inferioară, mai îngustă și mai scurtă, numită canalul anal (rectul perineal) cu o curbură cu orientare inversă. Nomenclatura Anatomică denumește prin rect doar porțiunea ampulară; canalul anal este considerat un segment independent, care formează ultima parte a tubului digestiv. 

Rectul are un aparat sfincterian propriu format din sfincterul anal intern (involuntar) și sfincterul anal extern (striat, voluntar) cu o inervație complexă (simpatică, parasimpatică și somatică), prin care se reglează, pe de o parte, continența fecală (reținerea scaunelor și a gazelor intestinale, chiar și în condiții deosebite - diaree, efort fizic, lipsa toaletei) și pe de alta, evacuarea materiilor fecale din rect, prin actul defecației. Rectul uman are o lungime de 14 - 18 cm, având o formă curbă( și nu dreaptă, cum o spune definiția). Diametrul său variază de la 8 cm (la capătul superior al rectului) până la 4 cm (la capătul de jos al rectului). Aici se intampla depozitarea materiilor fecale; eliminarea materiilor fecale. 

Anusul este deschiderea terminală a tubului digestiv la majoritatea animalelor, prin care fecalele sunt eliminate. La om anusul este orificiul extensibil prin care rectul se deschide la exterior și este situat în perineul posterior, în profunzimea șanțului interfesier. În mod obișnuit stă închis și nu se deschide decât la trecerea materiilor fecale. În repaus, acesta are forma unei mici fisuri sagitale anteroposterioare, cu două margini laterale și două comisuri, anterioară și posterioară. 

Pielea anusului este umedă, pigmentată; ea este încrețită într-o serie de plici radiare, care dispar la dilatarea orificiului anal și este bogată în glande sebacee și sudoripare care dau anusului un aspect mamelonat; printre aceste glande se disting glandele apocrine circumanale voluminoase, care formează un cerc la mică distanță de orificiu. Aparatul muscular al anusului este format de musculatura canalului anal (în special cele două sfinctere: sfincterul anal extern și sfincterul anal intern).